miercuri, 18 februarie 2009

Despre copilarie

Spiritul care anima corpul unui copil poate fi mai dezvoltat decat al unui adult, daca a progresat mai mult; ceea ce-l impiedica sa se manifeste sunt numai organele imperfecte. Este vorba intr-adevar despre instrumentul cu ajutorul caruia el poate sa se manifeste.

In perioada copilariei, cand organele inteligentei nu sunt prea dezvoltate, spiritul nu poseda intreaga intuitie a unui adult; el are intr-adevar, inteligenta foarte limitata, asteptand ca varsta sa-i maturizeze ratiunea. Tulburarea ce insoteste incarnarea nu inceteaza subit in momentul nasterii; ea nu se risipeste decat treptat, odata cu dezvoltarea organelor.

O observatie vine in sprijinul acestui raspuns: aceea ca visurile unui copil nu au aceleasi caracteristici cu cele ale unui adult; obiectul lor este aproape intotdeauna pueril, ceea ce este un indiciu al naturii preocuparilor spiritului.

La moartea copilului spiritul isi reia imediat vigoarea initiala, de vreme ce s-a debarasat de invelisul sau carnal. Totusi el nu-si reia luciditatea sa initiala decat in momentul cand separarea este completa, adica atunci cand nu mai exista nicio legatura intre spirit si corp. Spiritul incarnat nu sufera, in timpul copilariei, datorita constrangerii impuse de imperfectiunea organelor sale. Aceasta stare este o necesitate, exista in natura si e conforma vederilor Providentei: este un timp de odihna pentru spirit.

Utilitatea trecerii spiritului prin starea copilariei - aceea ca incarnandu-se in vederea perfectionarii este mai accesibil, in acest rastimp, impresiilor receptate care au menirea sa-l ajute in progresul sau; la dezvoltarea lui trebuie sa contribuie toti cei care sunt insarcinati cu educatia sa. Primele strigate ale copilului sunt plansete pentru a starni interesul mamei si a atrage ingrijirile ce-i sunt necesare.

Schimbarea caracterului ce apare la o anumita varsta, in mod special la sfarsitul adolescentei, se datoreaza spiritului care isi reia natura si arata ceea ce era. Noi nu cunoastem secretul ascuns de copii in inocenta lor, nu stim ce sunt, nici ce au fost; si totusi ii iubim, ii indragim ca si cum ar fi o parte din noi insine, astfel incat dragostea unei mame pentru copiii sai este socotita drept cea mai mare dragoste pe care o poate nutri o fiinta pentru alta fiinta.

De unde vine aceasta duioasa afectiune, aceasta tandra bunavointa pe care chiar si strainii o incearca pentru un copil? Copiii sunt fiinte pe care Dumnezeu le trimite in noi existente si pentru ca ei sa nu-i poata reprosa o severitate prea mare, le daruieste intreaga nevinovatie a inocentei; chiar la un copil de o rautate naturala, relele sale sunt aparate de lipsa de constiinta a faptelor savarsite. Aceasta inocenta nu este o superioritate reala asupra a ceea ce erau inainte; nu, este imaginea a ceea ce ar trebui sa fie, si daca nu sunt, ele singure recad in suferinta.

Dar nu numai pentru ei le-a dat Dumnezeu acest aspect, ci mai ales pentru parintii a caror dragoste este necesara slabiciunii lor, si aceasta dragoste va fi mult diminuata la vederea unui caracter artagos si ursuz, in timp ce, crezandu-si copiii buni si draguti, parintii le ofera intreaga lor dragoste si ii inconjoara cu atentiile cele mai gingase. Dar cand copiii nu mai au nevoie de aceasta protectie ce le-a fost acordata vreme de 15-20 de ani, caracterul lor real si individual reapare in intreaga sa nuditate: ramane bun daca era fundamentul bun; dar este irizat intotdeauna de nuantele ascunse in prima copilarie.

Spiritul copilului care se naste printre noi poate veni dintr-o lume de unde a luat obiceiuri cu totul diferite; cum am dori sa fie in mijlocul nostru aceasta noua fiinta care vine cu porniri total diferite de cele avute de noi, cu inclinatii, cu gusturi opuse intru totul celor ale noastre? Cum am dori sa se integreze in randurile noastre in alt fel decat a dorit-o Dumnezeu, adica prin sita copilariei? Acolo vin sa se amestece toate parerile, toate caracterele, toate varietatile de entitati produse de aceasta multime de lumi in care cresc fiinte. Noi insine, murind, ne vom gasi intr-un fel de copilarie, in mijlocul noilor frati; si in noua existenta non-pamanteanca, vom ignora obiceiurile, moravurile, raporturile acestei lumi noi pentru noi, vom folosi cu teama o limba cu care nu vom fi obisnuiti sa o vorbim, limba mai vie decat este astazi gandirea noastra.

Copilaria mai are si o alta utilitate. Spiritele nu intra in viata corporala decat pentru a se perfectiona, pentru a se imbunatati; slabiciunea varstei tinere le face flexibile, accesibile sfaturilor experientei si celor ce trebuie sa-i faca sa progreseze; atunci li se poate reforma caracterul si li se pot reprima pornirile rele - aceasta este datoria conferita de Dumnezeu parintilor lor, misiunea sacra de care vor fi raspunzatori. In acest fel copilaria este nu numai utila, necesara, indispensabila, ci si consecinta naturala a legilor stabilite de Dumnezeu si care conduc universul.

(prelucrare dupa Allan Kardec - Cartea spiritelor)

Niciun comentariu: